Pare firesc faptul că cei mai mulți dintre noi nu avem motive să ne punem atât de acut problema morții, deși – după cum se spune – moartea este cu mult mai aproape de om decât cămașa de pe el. Nu ne putem teme de nimic pe lume, totuși! E bine așa cum sunt făcute și cum sunt așezate toate! Vedem că stihiile lumii zidite de mâna lui Dumnezeu încă sălășluiesc în așezarea cea dintâi a plinirii lor. Avem destul de mult aer, încă, să putem respira, destulă apă pentru a ne astâmpăra setea, hrană pe ici pe colo, pentru unii mai puțină, pentru alții din destul. Să zicem că ni s-a hărăzit o lume suficient de sigură și cât de cât armonioasă. Ar trebui să stăm și să judecăm dacă merită să ne temem de ceva mai mult decât de sumbra perspectivă a sfârșitului lumii întregi. Acesta, da, ar fi un motiv de îngrijorare. Și fără a exagera prea mult, trebuie să admitem înainte de asta că, de fapt, fiecare dintre noi e rânduit, prin fire, să se confrunte drastic cu propriul sfârșit care neapărat va surveni cândva. A vorbi direct, răspicat, limpede, despre iminența sfârșitului lumii, într-o vreme în care unele medii de informare sunt suprasaturate de zvonuri, dezinformări sau de înfricoșări diverse, este un fapt care ajunge să scape până la urmă din chingile exoticii conspiraționiste. Am întâlnit oameni, unii dintre aceștia deloc superficiali, care s-au arătat extrem de atenți în a calcula probabilități diverse legate de un deznodământ apocaliptic al vieții pe Pământ. Referitor la aceasta, înțeleg că nu puține sunt spiritele vii, scormonitoare, iscoditoare, care au tăria de a-și da în vileag îngrijorările și frământările pe tema supraviețuirii într-un asemenea context. Nimic nu mai poate fi atât de sigur în condițiile unui asediu global venit pe calea vicisitudinilor naturale sau pe calea nenorocirilor provocate de om. Natura creată de Dumnezeu ne-a ocrotit până acum suficient de mult, la câte păcate s-au adunat asupra capetelor noastre. Cu toate acestea, Dumnezeu mai zăbovește în răbdare. Acum, însă, va fi rândul tehnologiei să ne pună în pericol. Avansul științei a ajuns la stadiul la care o simplă greșeală de calcul, în cazul vreunui experiment excentric, poate aduce omenirea în pragul extincției. Ne imaginăm cu ușurătate că putem fi suficient de avansați tehnologic ca să greșim, sau că putem fi suficient de avansați ca să reparăm cele ce am greșit în privința modului «științific» de abordare a vieții pe Pământ. Cu toate acestea, nici o formulă care să facă tehnic posibilă supraviețuirea pe această planetă nu poate da lumii vreo asigurare 100% eficientă. Întâi pentru că nu se știe de cât timp poate fi nevoie ca ambientul natural să-și poată reveni la condițiile propice vieții, și în al doilea rând, pentru că nu se poate estima câte generații pot trece și câte se pot întreține până la data relocării umanității la suprafață, în cazul în care ea ar supraviețui într-un adăpost dedicat.
Luat ca individ în parte, niciunul dintre noi nu ar supraviețui în singurătate în condițiile extincției, indiferent cât de mulți bani ai putea investi în infrastructura retragerii tale într-un adăpost individual bine protejat de intemperii. Limita suficient de mică a întinderii perspectivei tale de viață, până la pragul de 90 – 100 de ani, înseamnă infinit de puțin pentru a mai fi eficientă ideea propriei supraviețuiri, dincolo de aria efectelor vreunui cataclism. Să zicem că ai avea disponibilitate financiară nelimitată, fapt ce te-ar putea avantaja, în acest caz, să preconizezi formula unei investiții în amenajarea infrastructurii proprii de supraviețuire durabilă. Poate fi vorba de un bunker, sau poate fi vorba de o rețea de bunkere, adăposturi în care să-ți depozitezi avutul, documentele de valoare, cărțile cele mai prețioase privitoare la istoria lumii sau cele care tezaurizează datele proprii cuceririlor civilizaționale, precum și pe cele ale progresului umanității din adânc de vreme și până acum. Ai putea să-ți umpli bazele de date personale cu tot ceea ce ar ajuta omenirea în viitor în domeniul tehnologiei, să-ți depozitezi informația științifică la zi, să-ți asiguri sursele de energie, să-ți faci rezerve mari de combustibil, de apă, rezerve mari de hrană neperisabilă pentru mulți ani și să aștepți să treacă efectele eventualei deflagrații nucleare sau de un alt fel, așa cum imaginează anumite scenarii de film. Un cataclism nuclear global, de pildă, ar putea schimba condițiile vieții pe Pământ pentru sute de ani. Ideea retragerii într-o gaură a Pământului până la timpuri mai favorabile vieții trebuie să ia în calcul, de fapt, nu doar supraviețuirea ta ca individ, ci supraviețuirea mai multor generații de oameni care să revină peste un număr (improbabil) de ani, pentru a reconstrui pașii relocării omenirii la suprafață. Cu siguranță bogații lumii care se pot gândi la astfel de lucruri, aceia cărora le este la îndemână să investească în astfel de idei, destul de puțini dintre oameni, de altfel, se consideră pe ei înșiși niște privilegiați ai sorții; unii care – indiferent ce se poate întâmpla cu lumea – au la dispoziție șansa supraviețuirii. Unii ca aceștia ar putea să-și ducă mai departe traiul zilnic fără a fi stingheriți de nici o lipsă, tocmai pentru privilegiul de a-și fi recuperat, măcar în parte, spațiul lor de confort, demarcațiile lor de siguranță și aria lor de echilibru. Cu toate acestea nimic nu este sigur pe Pământ. O fisură în învelișul teluric, o breșă lată de numai câțiva metri, care să coboare adânc în profunzimea scoarței terestre, poate transforma bastionul retragerii tale asiguratoare într-un iad înconjurat de gaze fierbinți și de lavă. Chiar dacă grosimea pereților capsulei în care te adăpostești ar fi una suficient de mare și suficient de sigură, căile tale de aprovizionare cu aer și cu apă îți vor fi drastic limitate. Vei fi închis într-o bombă cu ceas, una care îți va putea oferi doar privilegiul acela de a-ți da timp să-ți calculezi și să-ți numeri bătăile inimii până la secunda când ți se vor epuiza definitiv rezervele vitale; să ai timp, adică, pentru singura, implacabilă, rugăciune finală înainte de a muri, definitiv deshidratat sau mai curând asfixiat, în confortabila, însă nefericita bulă înecată în anhidrida carbonică produsă de propria-ți carburație pulmonară. Nimic nu poate să-ți ofere siguranță în lumea aceasta. Nimic nu este sigur pe lume. Un singur parametru al constantelor universale – ce ți-ar părea neglijabil –dacă s-ar da peste cap, totul ar intra în haos. Nimic nu ar mai semăna cu ideea despre lumea pe care o știm și o vedem acum. S-ar dezintegra rânduiala acestui design uluitor al lumii. Dar până acolo, se cuvine să vedem că și așa precum sunt așezate toate, așa cum știm că stau neatinse la locul lor, totul e trecător! Toți suntem muritori, toți trecători din punct de vedere biologic. Toți - locuitori pe o bucată de piatră care plutește în univers și care se poate desprinde în mii de bucăți în orice vreme. Împărăția acestei lumi este atât de nesigură, iar noi ne îngrijorăm degeaba căutând soluții de supraviețuire aici pe Pământ. Unii mai îndrăzneți cu firea au luat în calcul colonizarea Lunii sau a altor planete precum Marte sau mai știu care alta. Oriunde te uiți în spațiu, situația este la fel. Totul se mișcă, totul curge! Bolovănișul mișcător al cerului nu-ți dă loc să te gândești și să vezi încotro ar fi mai bine să apuci și de ce anume să te ferești și să te ascunzi mai bine. Astfel stând lucrurile, îți vine să strigi deodată cu psalmistul ”Unde mă voi duce... şi unde voi fugi? [...] Şi am zis: «Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu»” (Ps. 138, 7; 11)[1]. În armonia aceasta infernală a cerului o piatră cât de neînsemnată, scăpată din zvârlitura vreunei comete zglobii, poate străpunge pătura de aer a Pământului nostru rotitor până exact în capul trecătorului inocent de pe stradă; poate perfora acoperișul tihnitei tale locuințe atunci când dormi sau când veghezi, când îți bei cafeaua dimineața sau când îți citești ziarul la ceaiul de după amiază; te poate găsi la serviciu sau în automobilul care gonește pe autostradă cu peste 120 de km la oră. Nimic nu-i sigur! Nici atunci când crezi că te poți ascunde de toate astea într-o capsulă de oțel cu pereții groși de zeci de metri. Nici atunci când, după asigurarea condițiilor de supraviețuire pentru 5000 de ani de-aci înainte, acoperite de perpetuarea sigură a unor generații care să poată trăi în condiții absolut normale atâta amar de vreme, tu – cel unul singur dintre aceștia toți – ai putea crede, oare, că ești în siguranță?! Nu! Nici atunci nimic nu este sigur pentru tine, pentru că doar tu, dintre toți locuitorii vremelnici ai lumii, tu dintre toți aceia care supraviețuiesc, sau își imaginează că au darul de a supraviețui, tu singur porți în tine limita dintre viață și moarte. Viața ta atârnă de microscopica și infinit de puțin semnificativa grosime funcțională a unui singur vas capilar al sistemului tău circulator, un vas care ar putea plesni în orice clipă umplându-ți cavitatea craniană cu propriul sânge ce va fi liber să invadeze, să umple și să se închege înăuntru acolo, ca mai apoi să te ucidă câteva minute, câteva ore sau câteva zile mai târziu. Așadar, plecăm de la premiza că «nimic nu e sigur în lumea aceasta!». Este exact același tip de premiză la care face referire Iisus Hristos atunci când, bine știind vremelnicia vieții de aici, vorbește contemporanilor Săi despre existența unei altfel de împărății decât împărăția din lumea aceasta: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”(In. 18, 36). Despre șubrezenia făpturii noastre și despre «asigurarea» pe care ne-o dă așezarea noastră în Proiectul Dăinuirii pe care a rostuit-o Dumnezeu vieții de după moarte vorbește și apostolul Pavel așa: „Știm că, dacă acest cort (care este trupul omenesc), locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri!” (2 Cor. 5, 1). Se vede limpede că Dumnezeu a luat în calcul precaritatea și neputința în care s-a împotmolit viața noastră și ne-a pregătit o altă «casă» în Împărăția Sa cea de peste veac. Dar ce poate fi această Împărăție de peste veac? * Ne putem aștepta ca Biserica să ne învețe mai în adânc ce anume înseamnă Împărăția lui Hristos, Împărăție care nu este din lumea aceasta. Puține lucruri se mai spun astăzi despre Împărăția Cerurilor sau despre Împărăția cea de Sus, deși în cartea Noului Testament, Iisus – Mântuitorul lumii – vorbește adesea despre tainele cele ascunse ale acesteia. De bună seamă, cei care frecventează slujbele și predicile bisericești ar fi putut auzi și înțelege, întrucâtva, ce anume poate fi Împărăția lui Dumnezeu. Că am auzit sau am citit ceva despre asta, să nu ne bizuim, totuși, că știm prea multe dintre cele ce sunt de taină la Dumnezeu. Dacă suntem bisericoși sau nu, nu putem fi atât de temeinic ancorați în cunoașterea Duhului, de vreme ce nu suntem cu adevărat, încă, oameni de același Duh și de aceeași simțire cu Dumnezeu. Vom înțelege exact ceea ce Dumnezeu vrea să știm sau măcar ceea ce ni se cuvine cât de puțin să înțelegem, după toată măsura noastră căzută și atât de puțin vrednică. Apostolii înșiși – într-o vreme în care vedeau că Învățătorul lor mergea spre pătimire, având să moară – frământau între ei ideea «care să rămână mai mare între ceilalți» după moartea Învățătorului?! Un fapt absolut potrivnic rațiunii însăși pe care a presupus-o jertfa lui Hristos, în această lume. Cu atât mai nepotrivit, după mii de ani de propovăduire creștină, vedem că slujitorii de astăzi și noi toți, nu am înțeles mare lucru din taina acestei jertfe și din lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, pentru că prea puțin suntem pătrunși de gândul înalt și sfânt al așteptării Împărăției celei de Sus, precum zice Biserica: „Aștept Învierea morților și Viața veacului ce va să fie!”[2]. Însă, nu doar pentru aceasta! Ci și pentru că nici n-am putea să știm prea mult. Cu siguranță nu ne aflăm printre cei înălțați la Cer. N-am fost acolo, ceea ce înseamnă că nu știm mai nimic. Cu adevărat predicile celor ce ne predică taina credinței nouă, mirenilor, sunt mai adesea așezate la potriva unor nedumeriri, la limita unor obstacole de conștiință, altminteri firești – multe fiind purtate în privirea cea fără de duh și fără de entuziasm, într-o rostire fără de fior și fără de lumină, uitate în puținătatea pătrunderii. Dar, să nu judecăm! Sau poate Da! Să judecăm puțin, ca să ne izbăvim de mâhnire! Pare firesc să vorbești despre ceea ce n-ai văzut; și să dai glas rostirii cu glasul celui ce nu știe. Promit că, dacă judec, să nu o fac pe numele cuiva, ci pe situație! Oricât te-ai strădui, nu poți să știi prea multe dintre cele ce s-au rânduit și s-au zidit și s-au văzut în Ceruri, din adânc de începuturi. Oricât te-ai strădui, nu vei ști niciodată, de-aici de pe Pământ, câtă lumină si câtă slavă și câtă strălucire se arată la Dumnezeu în Ceruri când Fiul sălășluiește pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, la vremea aceea – precum zice Hristos – mai înainte de a fi lumea[3], și-n vremea aceasta, acum, și de-a pururi. Ce putem ști dintre cele lucrate și văzute de Fiul lui Dumnezeu acolo? Puțin! Atât cât ni se cuvine să știm! Ca nu cumva să dăm în semeția demonicească și să ne rostogolim mai înverșunat spre adâncurile slavei deșarte. Ne rămâne doar frumusețea cuvântului, să ne îndulcim de ea și să o păzim ca pe o adiere de taină a Cerului. De-aceea va trebui să sorbim, precum sorbim apa, cuvântul acela al lui Dumnezeu adus la noi până în timpul de acum; să memorăm fiecare slovă și s-o purtăm în suflet mereu cu grija sfințeniei și cu bucuria smeririi. De data aceasta fructul acela care «dă știință»[4], nu-i altceva decât Cuvântul ieșit din gura lui Dumnezeu[5], cuvânt ce vestește lumii de-aici despre frumusețea lumii de acolo din Cer. Că mai apoi, străduindu-te a cunoaște ceva din frumusețea aceea fără a ajunge deplin până acolo, nu vei putea afla nimic mai mult decât a aflat Pavel cel înălțat în Duh până la cel de-al treilea Cer. Și, în afara celor de taină și minunate destăinuite apostolilor întru puterea și lumina sfântă a descoperirilor, la vremea pogorârii celei nestăvilite a Duhului lui Dumnezeu, avem lămurit Cuvânt de foc din însăși preacurata vorbire a Domnului și Mântuitorului Hristos. Pentru aceasta s-ar cuveni să luăm aminte! Hristos Însuși avea foc în cuvânt pe când vorbea despre Împărăția aceea de Sus, pentru că nimeni altul n-ar fi putut ști mai bine decât El minunile acelea. A vorbit stăruitor despre Împărăția lui Dumnezeu așa cum nimeni altul n-ar fi știut mai bine, așezând lumina Împărăției aceleia într-o dreaptă împotrivire de timp și de vedere cu toată voința și cu toată lucrarea lumii acesteia de aici. Învățăturile Sale – adunate mai totdeauna împrejurul acestei doriri, numită «Împărăția Cerurilor» – paralizau mulțimile care căutau să-L asculte, urmându-L pretutindeni[6]. Fiul lui Dumnezeu sosise din Cer în această lume să vorbească oamenilor despre Împărăția Sa cea de-acolo de unde venise. Vorbea oamenilor cu bunătate, cu înfrigurare și dor, iar oamenii din timpul acela îL ascultau cu încremenire și înflăcărare. Nu-i limpede că poți fi de-a dreptul curios să vezi ce anume avea să spună?! Așa precum curios îl căuta din priviri Zahei, cel ce s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă. Oricare dintre noi, dacă am fi fost acolo, L-am fi urmat și ne-am fi urcat negreșit într-un asemenea sicomor ca acela. Dar mai avem o cale. Cea de astăzi. Să luăm Scripturile și să vedem! Să scormonim printre slovele și mărturiile Părinților Bisericii și să vedem ce anume au înțeles ei despre asta! Să facem singuri relații de idei! Să luăm creionul în mână și să trasăm conexiunile necesare unor înțelesuri limpezi! Poate fi la fel de plină privirea pentru zăbava minții și tot pe-atât de întreagă și de clocotitoare acea vestire vie pentru adâncul cel nelucrat al inimii de-acuma. Iată cum începe Hristos vorbirea Sa despre Împărăție! Începe așa: «Pocăiți-vă că, iată, a ajuns Împărăția lui Dumnezeu la voi!»[7]. Înțelegem din această primă «suflare de viață» a propovăduirii Fiului lui Dumnezeu în lume că starea de căință, adică acea stare de părere de rău pentru păcatele săvârșite este singura în măsură a ne face compatibili Împărăției lui Dumnezeu. Acesta este mesajul esențial al credinței: «Oameni ai lui Dumnezeu, căiți-vă de faptele voastre cele rele! Nu vă amăgiți! Altfel nu vă veți izbăvi mai cu adevărat de moartea sufletului; pentru că nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor!»[8]. Așadar, Hristos a venit în lume să binevestească Împărăția lui Dumneze; a fost trimis spre această lucrare[9], iar noi înțelegem să primim cuvântul Lui ca pe o rigoare a căinței. Nu poate fi altfel, dacă vei vrea că să ajungi acolo, în Împărăție! Nimic necurat nu pătrunde acolo! Despre aceasta voim să auzim mai des predicându-se în biserici, și nu despre organizarea lumească a vreunui imperiu al credinței, despre imperii șubrede al aurului și ale îmbogățirii deșarte, despre imperii ale porfirei și ale vizonului... care atârnă insistent – de-a dreptul inexplicabil – în mintea și în priceperea și în strădania oamenilor Altarelor de aproape pretutindeni. Stai și te întrebi: oamenii aceștia au priceput ceva din ce au citit și ce au învățat din gura lui Dumnezeu?! Păi nu tot așa făceau și fariseii și bogătanii vremurilor osândite atunci pe față de Fiul lui Dumnezeu? I-a trebuit lui Hristos aurul de la Templu? I-a fost de nevoie vreo mărire și vreo stăpânire de-aici de pe Pământ? L-a ispitit cumva să-și comande facerea sau zidirea vreunui palat? A dorit El ceva mai mult decât o pereche de sandale[10] sau o cămașă[11]? A avut El cumva nevoie să fie purtat cu lectica sau să fie dus pe brațe, în solie împărătească, pe cai mari și falnici care să sperie lumea? Nicidecum! Păi dacă-i așa, te întrebi, cum pot vorbi în Numele Lui unii care fac exact pe dos?! Cum poți să-i crezi că sunt ucenici sinceri ai Lui, când vezi că nimic din ceea ce reprezintă viața lor nu seamănă cu viața lui Hristos?! De ce oamenii care vorbesc în numele lui Dumnezeu se înalță deasupra celorlalți prin nesocotita trufie a vieții și prin slava veșmintelor? Nu cumva pentru că simt exact decompensarea faptului că sunt goi, sau gunoi pe dinăuntru? Sunt niște întrebări. Atât! Restul să judece Dumnezeu. Și nu pot să nu revin ca să-mi ostoiesc pe mai departe mâhnirile întrebărilor: Cum poți să te îmbraci în porfiră și vizon, ca unul ce îți închipui că tu îl reprezinți pe Dumnezeu, când Hristos atât de răspicat a vorbit tocmai împotriva „porfirei”?! E undeva în capul și în inima acestor oameni, cred, vreo nestăpânită boală omenească a înțelesului și a cugetării, legată de ideea confiscării temeiurilor împuternicirii venite de la Dumnezeu, ca unii ce ar avea vreo părută îndreptățire pentru faptul de a-L reprezenta pe Dumnezeu pe pământ. Poate fi cât de cât sănătoasă o idee ca asta? Anume, ideea că Dumnezeu ți-ar consacra, pentru această slujire, un cap supraadăugat sau vreun atribut al intangibilității, pentru că L-ai cunoscut, sau pentru că nu L-ai cunoscut și vorbești în numele Lui? Îți este îngăduit să crezi că, vorbind în virtutea trimiterii și răspunderii tale, ai putea fi vrednic de răsplătire cu vreo cunună pusă deasupra altei cununi și altei cununi pe care ți-ai luat-o deja peste alta, deasupra celei pe care o ai deja, precum se vede în seama multora și precum se îngrămădesc și se sclifosesc mulți să facă și să ajungă? Bizară, nesocotită lucrare! Nu cumva despre unii ca aceștia spunea Hristos: ”Vedeţi să nu vă înşele cineva! Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu, şi vor amăgi pe mulţi” (Marc. 13, 5-6); „Nu mergeţi după ei!” (Luc. 21, 8). Da! Vedem că Hristos a vorbit adesea împotriva unora ca aceștia, osândindu-i ca pe unii ce căutau locurile cele dintâi în adunări, ca pe unii care se erijau în călăuzitori, vădindu-se pe ei înșiși drepți și sfinți în ochii mulțimii, dar nefăcând nimic esențial pentru propășirea credinței: „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc (să li se facă) plecăciuni în pieţe şi (să ocupe) scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe” (Luc. 20, 46). Iar cu o altă pricină, tot despre aceștia, Mântuitorul Hristos spune așa: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Și le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în locurile cele din față, în sinagogi, și să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi! (Învățătorule!)”(Mat. 23, 5-7). Dar mai presus de oricare, dintre osândirile acestea, la o citire de rutină a Testamentului cel Nou, înțelegem de la Hristos două lucruri cu mult mai importante: întâi faptul că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta[12]; și, în cel de-al doilea rând, faptul că Biserica ar fi comunitatea celor ce așteaptă să vadă Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere[13]. Acestea constituie enunțurile care formulează ideal natura cerinței de spiritualizare a unei lumi puse într-un nemaivăzut freamăt al credinței. Aceasta doar dacă se va mai face puțin loc, să poți respira între atâți falși propovăduitori! Credința cea adevărată «în Biserică şi în Hristos Iisus» (Efes. 3, 21) este aceea de a lua în inima ta părtășia credinței întru așteptarea Împărăției celei de Sus, vestită de Domnul și Mântuitorul nostru. Aceasta este comoara neprețuită a vieții noastre, ascunsă în țarina roditoare a sufletului tău, comoara despre care Fiul lui Dumnezeu a zis: „Asemenea este Împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea” (Mat. 13, 44); Acesta este subiectul crucial, epocal, universal, cutremurător al vieții tale: să ajungi la starea cea aleasă a neprihănirii care se arată pe potriva Împărăției, și să vrei să înțelegi că această neprihănire, adică acea comoară ascunsă în țarina inimii tale, îți este la îndemână, cu harul și cu îndurarea lui Dumnezeu, prin crucea și suferința Mântuitorului Hristos. Aceasta este subiectul existenței Bisericii și rațiunea ei de a fi: să privească cu îngrijorare și dragoste către grija călăuzirii și pregătirii noastre, în vederea întâmpinării impactului transfigurator pe care Lumea aceea de Har și de Lumină, de iubire și de îndurare a lui Dumnezeu o va avea și o are chiar acum asupra acestui timp pe care îl trăim aici pe Pământ. Ea trebuie să-și ia în serios răspunderea de a pune mai presus de orice pe lume cuvântul propovăduirii Domnului Hristos, ca pe acel Cuvânt de har și de putere care atinge, pătrunde și umple viața lumii în chip universal cu rațiunile credinței și ascultării de Dumnezeu, pregătind fericita noastră trecere către Împărăția cea de Sus; El ne învață anume că tainica petrecere în Duh, întru neprihănire și întru prefacerea inimilor și a vieților noastre întregi, înseamnă ceea Dumnezeu așteaptă de la noi, după cum zice și apostolul: „căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră” (1 Tesal. 4,3). Aceasta este adevărata propovăduire și nu alta! Cu tristețe vedem, însă, că instituționalizarea credinței – în felul în care se instrumentalizează ea astăzi, la măsura stratificației de roluri și de ierarhii dispuse autarhic în aria cârmuirii vremelnice – a făcut din actuala Biserică a lui Hristos o veritabilă «împărăție care nu mai este de Sus, ci este din lumea aceasta». Acest edificiu, prea mult omenesc și prea deloc dumnezeiesc, cu adevărat se va stinge instituțional, așa cum vedem că s-au stins și s-au închis, cum vedem că s-au demolat atâtea și atâtea biserici pustii în Occidentul cel necreștin al vremii noastre. Astfel că adevărata Biserică, pentru care S-a răstignit Hristos – și despre care, cu emfază, înșiși demolatorii ei cei dinlăuntru mărturisesc că ”porțile iadului nu o vor birui!” – se va salva în acel chip în care va vrea Dumnezeu să se salveze, scăpând din ghearele puilor de vipere[14]. Așadar, adevărata Biserică în Duh va trebui să găsească calea de a se muta definitiv în inimi[15], înapoi acolo de unde ne-au smuls-o și batjocorit-o locuitorii mormintelor cele văruite[16]. Să nu ne temem! Sunt în lumea aceasta destui creștini, de toate pricinile și de toate supunerile și de toate nevolniciile și jurămintele, care încă mai cinstesc pe Dumnezeu în Iisus Hristos, Domnul, cu iubire sfântă, cu viață aleasă, în curăție și cutremurare, și încă preaslăvesc din inimă, cu dreptate și cu dragoste, măririle cele de Sus ale Cerurilor locuite de sfinți veniți de-aici de pe pământ și de puteri și de lumini ale smeririi și cinstirii de Dumnezeu. Semnul dreptății celei adevărate al dreptmăritorului creștin și al adevăratului preot sau închinător simplu acesta este: «De veți vedea în acel om Duhul cel credincios și sfânt care să-i ia trufia din inimă și să-i lase în urmă micșorarea de sine; De veți vedea la el cugetare smerită și curată de orice întinare a sufletului, și viață închinată cinstirii și doririi de Dumnezeu; și veți înțelege că omul acela, care vorbește cu Dumnezeu sau despre El sau în numele Lui, îl pune pe Hristos Domnul, dinaintea lumii, mai presus de orice, și pe Preacurata Lui Maică de-a dreapta Sa[17], iar pe sfinții cei din Împărăția cea de Sus în rândul cetei lor fiecare, în ascultarea și micșorarea lor față de Dumnezeu». Acesta este semnul credinței și slujirii celei adevărate și nu altul! Cât privește un alt fel de propovăduire decât aceasta, «n-am poruncă» să înțeleg altceva, precum se zice în slova cea apostolească [18], iară noi să fim iertați de Dumnezeu pentru cele ce zicem și ce facem, că ne osândim împreună, osândind cele ce împreună am călcat sub osândă. Cu toate acestea, fără a arăta spre nimeni, trebuie să vedem, dacă este, ori dacă nu poate fi vreun înțeles în cele ce se întâmplă cu noi și cu propovăduirea de acum a credinței. Pentru că vedem în curgerea vremii sfârșitul de plâns în care a ajuns propovăduirea, precum și temeiul întristător al lipsirii acesteia de Duh: anume, să faci din Biserica lui Hristos o împărăție a lumii acesteia, unde așa zișii propovăduitori ai credinței – în loc să binevestească tainele hotarelor celor Veșnice – se adună spre a lor pierzare ca să-și împartă privilegii și ranguri. Toți aceia care se întâlnesc dinaintea oamenilor întru înfruntarea propriilor măriri, pentru a-și disputa locurile cele de întâietate în «adunarea celor vicleni»[19], ne umplu inima de durere. Cu adevărat Hristos ar dori să lipsească desăvârșit de la pricina unor astfel de cățărări bezmetice, și trebuie să spună cineva răspicat aceasta: că din pricina lor „«Numele lui Dumnezeu este hulit între neamuri», precum este scris”(Rom. 2, 24); să mai adăugăm și să spunem că Hristos-Domnul, Mântuitorul și Împăratul vieții noastre sălășluiește cel dintâi în așezămintele cucernicirii sufletului, iar acești «dumnezei omenești»[20] îmbrăcați în armia unei stăpâniri trufașe, batjocoritoare, ne sunt nouă niște «dumnezei străini»[21]; Apoi mai trebuie să aducă cineva înapoi, până aici la noi, glasul apostolilor, așa precum au spus, că «Dumnezeu-Tatăl a lucrat în Hristos Iisus mărimea puterii Sale față de noi»[22]; și că Tatăl cel Ceresc L-a așezat pe Fiul Său „de-a dreapta Sa, în ceruri, Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Că toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii”(Efes.1, 20-22); să aducă până aici glasul acela care a zis că Dumnezeu L-a preaînălţat pe Fiul Său ”şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl!”(Filip. 2, 9-11). Se cuvine să mărturisim aceasta: că Hristos Iisus, Domnul, umple cu numele Său cerurile întregi, precum și cerul inimilor celor ce cu credință cred și-L mărturisesc cu stăruință. El nu sălășluiește altundeva decât acolo în inima plăpândă, sfielnică, a celui smerit, care așteaptă în taină venirea Împărăției cea de peste veac și care se adaugă suflet lângă suflet în iubirea de Dumnezeu. Dar să lăsăm acestea, ștergând de pe răbojul inimii mâhnirea, și să vedem ce poate fi vestirea despre Împărăția lui Dumnezeu? Și ce rost poate avea să înțelegem, sub înrâurirea și apăsarea acestui timp, că dincolo de hotarele acestei lumi dăinuiește Împărăția Cerului? Să vedem ce înțelegem din asta! Hristos, Omul cel coborât din Cer zice așa: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine!”(Ioan 6, 38). Iar în altă parte, nemulțumit de nepriceperea și necredința noastră, a oamenilor, spune: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede celor cereşti? Că nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3, 12-13). De aici mai departe urmează adevărata propovăduire! Avem de-a face cu Acela care cunoaște în profunzime ce anume este mai de preț în această vedere a lucrurilor și ce anume putem ști sau ce nu putem pricepe, ca oameni. După cum citim într-acestea, Hristos, «Cel ce S-a coborât din cer, rămâne în cer!», ceea ce înseamnă că – în virtutea celor două firi ale Sale: cea omenească și cea dumnezeiască – locuiește deodată două lumi, una cerească și una pământească. El nu este într-un interstițiu care desparte aceste două lumi, ci în simțirea care le unește. Aceasta este Taina petrecerii Sale care unește cele două lumi în Sine: lumea lui Dumnezeu, sau Împărăția Cerului, cu lumea cea de jos sau lumea naturii existenței noastre precare:”Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două (lumi) – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii”(Efes. 2, 14). Iar noi – în Hristos – facem trecerea. El este ușa trecerii noastre între aceste două lumi: ”Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10 7-9). Ce înseamnă: «va intra şi va ieşi şi păşune va afla»?! Este, cumva, posibil ca cel ce intră acolo în Împărăția aceea să iasă de-acolo din Împărăție și iarăși să intre? Mă refer la starea de după moarte desigur, pentru că mântuirea abia după moarte poate fi un dar dovedit. Ce poate fi asta? Am putea socoti că Hristos vorbește aici nu despre vremea de după moartea trupească a omului, ci despre o altă vreme. Aceea când noi, oamenii, ne facem locuitori ai vieții lui Hristos, iar El locuitor al vieții noastre, după cum ne-a spus: „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”(In. 14, 20). Vorbește, cred, nu despre pogorământul unei intrări și ieșiri alternative, ci despre acea ancorare a intrării într-una dintre lumi prin ieșirea din alta, fără ca cealaltă să rămână părăsită cu totul. Dacă ar fi așa, am cunoaște, odată cu asta, că este vorba despre o conlocuire simultană a stărilor de conștiință purtate în inima noastră viețuitoare acestei lumi, și tot atât de adevărat, viețuitoare Cerului fără împuținare. Hristos ne descoperă, deci, părtășia noastră omenească la viața lui Dumnezeu nu doar în viața viitoare, ci chiar în viața aceasta pământească, învățându-ne încă de pe acum trecerea. Purtată către cele de Sus, în «Cerurile locuirii și prăznuirii de Dumnezeu» viața creștinului este deodată și aici și acolo deopotrivă. Este vorba despre acea așezare de har și de putere pe care credinciosul o poate dobândi, încă în viața aceasta fiind, când dorirea sa către cele cerești, întru iubire de Hristos, face sălaș în Dumnezeu, iar Dumnezeu arată în el răspunsul cuvenit și bun dat acestui dor omenesc oglindindu-Se «șuvoaielor însuflețirii de Hristos»[23], care fac sălaș în el. Marele, copleșitorul, cutremurătorul Dar ceresc al sălășluirii lui Dumnezeu se arată în mărturia acestei făgăduințe: „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face sălaș în el” (In. 14, 23). Ajungând, deci, să viețuiască cu inima în Cer – așa precum se însemnează întreaga suflare creștinească, în Sfânta Liturghie, la îndemnarea «sus să avem inimile!» – creștinul acela, prin Hristos, se face nu doar locuitor a două lumi deodată, ci mai mult de atât, se gătește drept sălaș pentru-amândouă! De-acum s-ar cuveni să mai adăugăm la tâlcuire doar acestea: viața noastră – înțeleasă ca un întreg ce-și are rădăcinile în trupul timpului și ramurile în veșnicie – propășește în două lumi deodată. Sunt lumile în care – în același timp – ne purtăm petrecerea intrării și sălășluirii. Întocmai precum am prins a intra în cea dintâi, prin naștere cu trup, trecând de îmboldirile cărnii, rânduim întrupării o mai adevărată intrare către descoperirea vieți veșnice în cea de-a doua. Și această purtare de dor de la una spre alta o facem cu aceeași inimă ce ține în ea pecetea unei iubirii veșnice, înscrise acolo cu literele cele de taină ale Duhului Sfânt, adânc încrustate în tablele cărnii: „Arătându-vă – precum spune Pavel – că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”(2 Cor. 3, 3). În această întâlnire cu Hristos Cel răstignit în inimă[24], nu doar mintea, ci făptura omenească în toată cuprinderea vieții sale se mută în Ceruri, începând trecerea de la bătăile acelei inimi purtătoare de Răstignire, și de la ea mai departe către toată înduplecarea firii spre cele suprafirești. Cu aceasta întreaga făptură se va sălășlui la «loc de pășune, în pășunile cele fără de grijă»[25] și se va purta către «taina descoperiri temeliilor lumii, acolo unde se arată izvoarele apelor vieții»[26], pentru a pulsa de-acolo de departe, din Lumea aceea, încoace, către lumea aceasta, viața cea de tainică iubire și de rodire în Duh. În acest verset Hristos ne mai spune și altceva, privitor la cei care au venit mai înainte de El. Spune că cei care au venit în numele Dumnezeu, mai înainte de El, au împrumutat identitatea propovăduirii ca de la Dumnezeu, așa precum ar fi situația furtului de identitate a cuiva, însă nu sunt titularii adevărați ai acelei identități propovăduitoare. Spune că ei au vorbit în numele lui Dumnezeu, dar nu aveau calitatea de Dumnezeu. Aceasta o spune despre «furi»! Dacă furii aceia asumau în ei înșiși prerogativele dumnezeirii – anume acelea în temeiul cărora vreunul dintre ai ar fi putut face el însuși o astfel de trecere dintre lumi, după măsura acestei asumări, cu aceeași măsură erau furi! Cât privește numirea de «tâlhari», aici lucrurile sunt ceva mai grele. Tâlharul este cel care nu doar a furat prerogativele consacrării dumnezeiești, el a făcut lucrurile ca de la Dumnezeu de capul lui. În situația aceasta sunt proorocii cei mincinoși, sau acei prooroci considerați a fi drepți, care au omorât în numele lui Dumnezeu, ca și Ilie, sau ca și Moise, în vreme ce Dumnezeu le poruncise limpede: „să nu ucizi!”. Poate de-aceea Hristos va sta de vorbă cu Moise și cu Ilie pe muntele Taborului! Că să le vestească acestor doi mari prooroci, ai Vechiului Testament, adevărul cel mai adânc al vieții lor neterminate încă, să le arate unde au greșit în râvna lor, și să se înfățișeze dinaintea lor în Duhul acelei dumnezeiri străine de gândul uciderii de oameni. Aceștia aveau să vadă cu ochii lor, în Hristos, chipul adevăratei chemări și cel al adevăratei slujiri și ascultări de Dumnezeu. Un fapt înțeles mai adânc și mai adevărat de ucenicii Săi, întrucât evanghelistul Ioan, ucenicul și apostolul cel iubit al Domnului, mărturisește Bisericii acestea: „orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1 In. 3, 15). Această aleasă cuprindere a înțelesurilor a dobândit-o de la Hristos îndată ce, întorcându-se dintr-un sat din Samaria unde ucenicii fuseseră refuzați de locuitori în privința găzduirii, L-au întrebat pe Domnul și I-au zis: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Lc. 9, 54-55). Dacă Hristos și-a certat ucenicii în felul acesta, în privința lui Ilie, ajuns pe Tabor, ce putem crede că a vorbit altceva, decât să-i certe chiar pe aceia ce făptuiseră împotriva unei mai drepte înțelegeri?! Așa aveau să înțeleagă ucenicii, dar și proorocii cei din vechime, cine este, de fapt, Hristos! Iar iudeilor; Mântuitorul le-a spus acestea: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru Adevăr, pentru că nu este Adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8, 42-44). Să ne întoarcem, însă, la propovăduirea cea de taină a Domnului! Acest Om și Dumnezeu coborât din Cer așează peste inimile noastre mărturia că este neapărat de trebuință lucrarea unei temeinice pregătiri pentru intrarea în Împărăție. El nu ne cere să aducem prinoase, jertfe și tămâieri lui Dumnezeu, El ne cere să ne schimbăm atitudinea față de viață, să fim mai buni decât suntem, mai pătrunși de dorința de a ne întoarce de la căile noastre cele rele. Ne cere un fapt de viață simplu, adânc, necesar, legat de natura existenței noastre de toată ziua: «să ne căim de greșelile noastre!» Acesta este criteriul pe temeiul căruia putem intra în Împărăția cea de peste veac împreună cu El. Iar a te căi de greșelile tale, aceasta înseamnă «a te schimba sau a te înnoi în Duhul minții tale», un fapt pe care îl sintetizează Sfântul Apostol Pavel în aceste cuvinte: „Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat (pe Dumnezeu) şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre”(Efes, 4, 21-23); ”să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2). Pe de altă parte, din toată propovăduirea Domnului și Mântuitorului Hristos înțelegem să nu ne temem pentru cele ce pierdem în împărăția lumii acesteia! Pentru că, de fapt, nu este important să supraviețuim la nesfârșit în împărăția aceasta. El ne aduce Vestea cea Bună (Evanghelia) că există o altă Împărăție a Supraviețuirii, unde totul este absolut sigur! Iar acea Împărăție a Sa este în altă parte decât în lumea aceasta. El spune: «Mă duc înapoi la Cel ce M-a trimis, să vă pregătesc loc de retragere acolo»[27]. De la Omul acesta, din modul Său de a lămuri și a trăi Taina Împărăției, din felul în care a primit moartea – fiind răstignit de nemernicii acestei lumi, adică de noi toți, prin faptele noastre de viață ale fiecărei zile – Pavel, apostolul, a înțeles ceea ce îndeobște noi, cei prea adânc țintuiți în motivațiile lumii materiale, nu voim a pricepe nicicum. Anume faptul că prin Hristos, Tatăl cel ceresc ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale: „Tatăl ne-a învrednicit să luăm parte la moștenirea sfinților, întru Lumină; ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; Acesta – zice Pavel – este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe Pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El, pentru că El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate toate” (Colos. 1, 12-17). Așadar suntem fiii altei Împărății decât împărăția lumii acesteia, ne închinăm unui Dumnezeu care «ne-a strămutat în Împărăția Fiului Iubirii Sale». Nu știu să se fi scris în cărțile vreunei religii cuvinte mai frumoase decât acestea. Legat de problema vieții și a morții, legat de dorința noastră de a ne pune totdeauna la adăpost, va trebui să găsim în adâncul existenței noastre acea pricină de viață. De ce vrem să trăim?! De ce ni se dezvăluie Viața aici pe Pământ ca una «plăcută ochilor la vedere şi vrednică de dorit»[28]? Nu cumva am înțeles greșit limitele sau libertățile vieții acesteia? Nu cumva acea Grădină dintâi, precum și trupurile noastre de-atunci și toată așezarea firii lucrurilor de atunci, de la începutul zidirii, erau într-o Lumină pe care am pierdut-o? Mie unuia îmi este limpede un fapt: acela că de inima noastră atârnă durabil conștiința nemuririi. Este adânc împlântată în viața noastă scânteia acelei suflări de Duh pe care a uitat-o Dumnezeu în viața noastră din vremea zilelor «obârșiei Cerului și a Pământului»[29], de-atunci de când ne-a creat pe noi și când, «suflând» peste trupul de tină al celui dintâi om «Suflare de Viață», s-a făcut omul «Ființă Vie». De fapt, atunci făptura omenească cea neînsuflețită s-a făcut Ființă Vie, în virtutea strălucirii Duhului lui Dumnezeu în ea[30]. Fără Duhul lui Dumnezeu, «viul» menirii sale ar fi arătat cu totul altfel. Când vorbim despre constituția firească a naturii umane, observăm în mod reflex ideea că omul ar apărea ca o îngemănare de suflet și trup. Ei bine, omul nu-i doar suflet și trup. El este ceva cu mult mai mult de-atât, pentru aceea că peste firescul sălășluirii naturii umane, înțeleasă ca suflet și trup, se propășește de-a pururi Suflarea de Viața a Duhului lui Dumnezeu în viața ei. Știind aceasta, apostolul Pavel avea să spună că „cel ce se alipeşte de Domnul este un Duh cu El” (1 Cor. 6, 17). Cu alte cuvinte, arăta că peste limitările cele firești ale trupului nostru însuflețit se adaugă adumbrirea lui Dumnezeu, prin Hristos, care deschide acolo în hotarele noastre nelimitări ale Duhului: ”prin Hristos avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. [...] Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 18; 21-22). Este vorba, așadar, despre o prezență «constitutivă» a Duhului fără de care omul nu ar mai fi același. Un aspect pe care apostolul avea să-l surprindă într-un alt context în care arăta modul împletirii în om a unității «suflet, Duh și încheieturi (adică trup)»: „căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi Duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4, 12). Fiind atinși de «Suflarea de Viață a Duhului» care sălășluiește în noi[31], știm pe cât ni se cuvine, cum este să fii nemuritor precum Dumnezeu însuși. Din perspectiva aceasta nici nu încape în calculele vieții noastre de toată ziua ideea de moarte. Este simțirea pentru care fiecare dintre noi se străduiește să alunge cât mai departe anticiparea clipei propriului sfârșit. Fiecare dintre noi ar dori să nu mai moară în veci. Fiecare ar vrea să fie beneficiarul miracolului acela de a nu mai muri niciodată, dar este știut că faptul acesta – al nemuririi în trup – cel puțin pentru o vreme, nu e deloc posibil. Moartea intră în alcătuirea naturii noastre, fiind înscrisă acolo deîndată ce limitele de conștiință ale viețuirii omenești s-au depreciat, afectând profund înrâuririle așezării trupului în sălașurile nemurii. De ce poate fi așa? O spune tot scriptura. Pentru ca păcatul să moară în trup odată pentru totdeauna, deodată cu trupul păcatului.[32] Astfel că omul – în care se împletește viața lui Dumnezeu și care, sub tresărirea sa de timp apare ca un suflet întrupat (îmbrăcat în haine de piele)[33], sau ca un trup însuflețit în care se răsfrâng puterile Duhului – ține în el această înfășurare dintre suflet și trup până la o vreme doar. Alipirea aceasta dintre suflet și trup aduce îmbrățișarea legăturii de ființă a înfloririi Duhului lui Dumnezeu în ea, lăsând a se întrezări peste așezarea doririi de Dumnezeu, în chip neîndoielnic, posibilitatea nemuririi. Din pricina neputințelor, însă, păcatul rostogolește firea noastră slăbănogită în afara putinței de a le ține la nesfârșit împreună pe-acestea două. Cu durere și cu plângere sufletul și trupul se despart spre rânduita așteptare a înnoirii. În felul acesta moare în trup păcatul întreg, pentru a lăsa în om puterea deplină a acelui Duh ce prinde să-l poarte pe om spre Înviere. Înțelegând acestea, totuși, fugim de moarte. Nu ne place nicicum să ne amintim de ea. Credem că este un rău cumplit și chiar așa poate fi, dacă nu pregătim din vreme trecerea. Creștinul începe trecerea aceasta deodată cu Sfântul Botez, când vine la viața în Hristos dinspre o moarte prefigurativă, cea a întreitei afundări. Mai apoi înviază – în același chip prefigurativ – spre a ieși din apa Botezului preschimbat în «trup» de lumină. La vremea întreitei afundări în apa Botezului, preotul aprinde lumânarea consacrată celui ce se botează și o dă nașului; După ieșirea creștinului din baia cea curățitoare se cântă în legătură cu această lumină a înfășării duhovnicești: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cela ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină...”. Acesta este momentul când într-o formă de oglindire a Botezului, acelei spălări săvârșite în Apă, se săvârșește un Botez în Lumina cea dintâi în care Dumnezeu a început zidirea lumii pe când zicea: ”Să fie Lumină!” (Fac. 1, 3). Omul cel alungat din Rai ajunge acum – prin Hristos, Cel ce a stricat peretele care despărțea Grădina Raiului de lume[34] – să dobândească accesul potențial în Rai. Este recapitularea unui destin plin de semnificație. Cu prezența lui Hristos în această lume se reconfigurează pașii de întors înapoi acasă a unui «Adam» care până mai acum, în sfârșitul călătoriei umanității întregi, a rătăcit în lumea cea pierdută. Hristos îl ia în Sine, prin întrupare, pe acel Adam pierdut pentru a-l întoarce înapoi acasă în Grădinile Tatălui, de unde acesta fusese alungat ontologic de neputința sa de a sta în Lumină. În Hristos, biata făptură omenească ridicată în chip întreit, printr-o mărturisire întreită a iubirii de Dumnezeu, întocmai ca și Petru[35], ajunge să primească înapoi vestea că Tatăl cel din Ceruri îl vrea din nou Acasă. În Hristos, Adam cel pierdut – adică umanitatea căzută – se întoarce iarăși Acasă în sălașurile Tatălui. Întreita mărturisire de iubire pentru Dumnezeu reprezintă, de fapt, întreitul regret pentru o întreită impietate omenească adusă întreitei constituții care țin de ființa sa: impietatea împotriva propriului suflet; impietatea împotriva Suflării de Viața a Duhului din el; impietate asupra trupului său. Iată de ce Botezul îmbracă aspectul acestei întreite reabilitări a constituției omenești, ca un reproș mai întâi, care asumă în regretul căinței întreitul aspect al morții păcatului din el – păcatul acela comis în întreitul sens arătat mai sus – și mai apoi ca o întreită renaștere în iubire prin întreita mărturie a lacrimilor botezului: ”Doamne, Tu ştii că Te iubesc!; Doamne, Tu ştii că Te iubesc!; Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc!”. Botezul Apei și al Luminii este, altminteri, un Botez al Lacrimilor cu care natura omenească întâmpină sentimentul bucuriei întoarcerii Acasă. Este ungerea (adică consacrarea) Bucuriei! De aceea la momentul pregătirii sale pentru intrarea în «repejunile» Apei și ale Luminii botezului, aspirantul este uns de către preotul care rostește așa: „Se unge robul lui Dumnezeu (N) cu untdelemnul Bucuriei...”. În câteva frânturi de timp, cât durează actul prefigurativ al Botezului, gestul tainic al treimicei afierosiri, săvârșite în apă și în lumină[36] și dobândite din Apă și din Duh, ancorează în existența omenească destinul lui Hristos, cel al posibilității deschise oferite întoarcerii Acasă. Așa încât, identitar vorbind, natura omenească prinde din urmă sensul dublei naturi a lui Hristos, cea omenească și cea dumnezeiască, îmbrăcându-se în posibilitatea de sens a lui Hristos. Sinteza acestui ceremonial recapitulativ este exclamația, liturgică: „câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat!”. În Botez se rescrie nașterea, ca una care reunește de-odată moartea și viața, trecându-le împreună în același sens viu al Luminii dincolo de limitele posibile locuirii firești care le dezbină, către miezul de putere și de plinătate al unei locuiri suprafirești care le unește în Lumină. Această rânduială amprentează destinul (rostul) uman cu valențele unei posibilități înscrise genomic în existența sa de mai apoi. Odată cu acest fapt se naște în om posibilitatea urcușului duhovnicesc, însă realitatea acelei posibilități va umple deplin sălașurile existenței sale, deodată cu asumarea personală a actului de voință. Botezul în sine este o stare de potențialitate, un răsărit peste zorii existenței tale. Altminteri întunericul nopții morale ar sălășlui pretutindeni în tine. Dar nu vom rămâne doar la rațiunile unui răsărit care nu poate fi urmat mai departe de ziua cea luminoasă a lucrului și a strădaniei. Prin botez, Hristos face ca să răsară în tine zorii acelei Zile pe care mai departe o vei cultiva singur, după voință, după dragoste și după putință. Dumnezeu face ca să răsară soarele asupra „pământului” sufletului tău. El aduce roua dimineții tale de început și revarsă ploaia rânduită la bună vreme în Ziua aceea a strădaniei tale, ca să crească și rodească în tine semințele cele tainice ale miresmelor vieții. Florile, însă, cele care îți vor aduce mireasma, va trebui să le cultivi și să le îngrijești singur, cu osârdie, cu entuziasm, cu dragoste, cu grijă și cu bucurie. Aceasta este viața la care te cheamă Dumnezeu, aducându-te în lume, în timpul tău acela în care rânduiește el să fii cel mai bun, cel mai vrednic, cel mai harnic, cel mai înțelept și mai dedicat slujirii tale. Din adânc de veacuri, de dincolo de timp, tu ieși din gândurile și așteptările lui Dumnezeu pentru a prinde ființă în zămislire pământească și naștere trupească. N-a existat un timp când tu să fi fost mai înainte de zămislire. A existat, însă, o veșnicie când Dumnezeu știa cine ar vrea să fii! El te-a văzut în felul acela în care și-ar fi dorit să ajungi. A văzut dinainte cine ești și cine vrei tu să fii. Așa precum înțelege să creadă și psalmistul David când zice: ”Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut” (Ps. 138, 3). În tine vor răsări de-acum florile nemuririi! Te așteaptă să vii. Și tu întârzii să vii până la vremea ta, alungând mai departe în timp clipa aceea până ce florile frumuseților tale lăuntrice vor crește într-atât încât să dea în pârg mireasma lor cea așezată de Dumnezeu acolo. Dumnezeu așează Duh în ele, tu adaugi voință! El adaugă milostivire, tu dai acelora prinos de osteneală, investiție de putere, de sens, de înțelegere și de strădanie, iar ele cresc înmiresmate, îmbrăcate cu frumusețea, slava și strălucirea cu care nici Solomon nu s-a îmbrăcat vreodată. Suntem fiii altei Împărății! Fiii Împărăției Cerurilor! Stăm sub înfierea de har a Luminii Dumnezeiești. Suntem așteptați cu dor și cu lacrimi în sălașurile Bucuriei celei de peste Timp! Acolo unde Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a gătit nouă loc! Cu toate acestea nu ar trebui să disprețuim nimic din ceea ce ni se întâmplă pe lume și nici să disprețuim cumva vreo secundă care trece pe lângă noi, aici în această lume. Deși totul e nesigur, deși totul e trecător, totul contează. Aceasta este marea problemă a existenței: totul este perisabil, însă tot ceea ce trece pe lângă noi și prin viața noastră contează enorm. Rămânem cu memoria acestor lucruri și cu memoria faptelor noastre și aceasta contează enorm în existența noastră care, neîndoielnic, continuă dincolo de pragul morții trupești. Dacă vă puteți imagina aceasta: trăim încă de pe acum într-o imensă mare fluidă a unei «mecanici», intra-dimensionale, ale cărei registre de informație – cele ale lumii de aici – comunică perfect registrelor de memorie de după moarte. Moartea nu face altceva decât să schimbe în noi dimensiunea existenței de la materie către o altă formă de agregare a existenței despre care nu știm mai nimic și căreia îi spunem spirit. Vorbind despre moarte, ne referim la un comutator de sens care ne scoate din decorul acestei vieți lipsite de orice formă de «asigurare de viață», spre a ne proiecta într-o formă de sublimă asigurare a vieții în durabilitatea și inviolabilitatea unui câmp de memorie care poartă amprentele noastre de conștiință întregi. Este un spațiu de neatins, unul care nu poate fi distrus sau șters niciodată. Și pentru că nimic din ceea ce înscriem noi acolo prin prezență, prin atitudini, prin faptele de viață, nu poate fi șters de acolo din interiorul acelei locații morale, ci de aici, de dincoace de moarte – de la capătul acesta al terminalului reprezentat de făptura noastră constituită ca sinteză a împletirii de trup, Duh și suflet – este foarte important ceea ce «scriem» cu atitudinea noastră de viață, și mai ales este foarte important ceea ce, prin căință deplină și prin hotărârea de a nu mai greși, ștergem de aci din această memorie de viață instituită ordinii noastre existențiale. Dincolo de hotarele viețuirii noastre de-aici sinteza aceasta a existenței pământești se desface, despletindu-se de trup și lăsând sufletul liber să-și înfrunte memoria indestructibilă. Ajungem, așadar, în hotarele unei conștiințe de neșters, în hotarele unei proiecții de neșters în care nu mai putem schimba nimic dintre cele ce au constituit stările noastre de conștiință provocate de noi în chip liber înainte de a trece (vii, dar fără de trup), în creuzetul despletirilor morții. Este o formă de blocaj doar dacă starea de conștiință pe care ai trecut-o dincolo de moarte va fi una imposibil de fructificat. Dacă reușești să treci cu tine grijă, iubire, compasiune, răbdare, iertare, toate acestea vor crește în tine, înmulțind creșterea în cele trei măsuri ale vieții tale, reprezentate de trup, Duh și suflet[37]. Dacă vei trece ură, minciună, desfrâu, grăire de rău, toate acestea vor înteți durerea de a te simți și de a te vedea pe tine dezgolit de frumusețea neprihănirii; durerea să vezi că nu poți fi îmbrăcat astfel, murdar și zdrențuit de patimi, la Praznicul Bucuriei lui Dumnezeu. Tot ceea ce reprezintă viața ta trecută, cu toate faptele, acumulările și stările ei, care în mod nefast contravin înălțimii spirituale a lumii în care tocmai ai fost comutat prin moarte, tot ceea ce nu poate fi fructificat în veșnicie ca valență a posibilei tale creșteri în Duh, reprezintă obstacolul major care poate sta în calea trecerii conștiinței tale prin proba de foc a îmbrățișării către Împărăția cea de Sus. Momentul acestui hotar de dincolo de moarte, când te întâlnești în îmbrățișare cu proiectul așteptărilor lui Dumnezeu de la tine, este unul dramatic. Pentru noi, cei mai mulți dintre oameni, dacă nu chiar pentru toți oamenii, momentul acestei deplasări dimensionale către hotarele Împărăției lui Dumnezeu constituie surpriza descinderii în necunoscutul câmp al teribilei confruntări de conștiință cu propria memorie a lucrurilor și a faptelor și stărilor produse de noi înșine. Prin moarte ne vom muta într-o astfel de memorie a propriei noastre ființe integrată sau refuzată rosturilor cerești. Este momentul teribilei noastre confruntări cu limitele noastre de compatibilitate morală la acel câmp de frumusețe spirituală, de bunătate și de har. Împotriva celor răi vor sta chiar propriile urâțenii, propria neîndurare, propria cădere din bunătate și din har. Va veni Judecătorul Hristos, sub chipul dreptății neîndurătoare sădite în miezul de foc al propriei tale conștiințe, și-ți va spune: „Prietene, cine ești tu și ce cauți aici la Praznicul Cerului? Nu te cunosc! Nu ești tu acela pe care l-am cunoscut în așteptările și rosturile dorite de Tatăl Meu pe seama ta! Îmi ești străin! Nu te știu și nu vreau să te știu. Du-te de la Mine!”[38]. Cel ce nu a iertat nu va fi iertat! Cel ce n-a iubit în curăția inimii nu va fi iubit! Cel ce a osândit pe altul, acela se va da osândei! Cel ce a o omorât, acela se va da tăierii sufletului din așezămintele sfinte, cu tăierea acelorași cumplite dureri pe care le-a pricinuit la rându-i! Păcate și adicții de tot felul vor scormoni atunci adânc în «carnea» miasmelor arzânde ale unui suflet sfârșit de durere, un suflet care veșnic trage să moară și nu poate muri nicicum. Un suflet mâncat de viermii cei neadormiți ai trecutelor destrăbălări trupești, putrezite în inima morții. Fiecărora dintre cei ferecați în pasiunile vinovate ale lumii acesteia le vor lipsi perpetuu obiectul plăcerii și pasiunii lor, fără putința de a mai îndrepta vreodată ceva din toate acestea: bețivului îi va lipsi licoarea amețitoare a neputinței sale; iubitorului de arginți îi va lipsi sensul absurd al zbaterilor sale de toată ziua; curvarului îi va lipsi păcătoasa voluptate a cărnii celei străine legământului său de conștiință, o voluptate pe care inima sa a preschimbat-o pe veci în duhoare și putrejune. Și tot așa, cu fiecare neputință păcătoasă în parte, iadul deznădejdii va umple de durere universul acela pierdut, făcând din el un univers al regretului fără de vindecare, al suferințelor fără de alinare, un univers al neputinței de-a mai iubi vreodată pe Dumnezeu, al neputinței de a mai avea speranța iertării și îndurarea Lui. Inima omenească va fi atunci definitiv închisă Luminii; va fi pecetluită definitiv în neputința de simți cu adevărat pe Dumnezeu în vreun fel anume; va fi ferecată în neputința de a mai schimba în lăuntrul simțirilor sale ceva vreodată. Toate acestea se vor petrece într-un plan de existență tot atât de real ca și planul existenței materiale, iar noi nu vom ști să facem diferența între ceea ce ține de materie și ceea ce ține de taina «corporalității» spiritului, pentru că una răsărind din cealaltă dintre stări are a se prelungi dincolo de hotarul nostru de conștiință, pe nesimțite. Dintr-o dată ne vom trezi dincolo și ne vom surprinde văzând că ceilalți dintre cei dragi cu care vorbeam până mai de curând, sau împreună cu care umblam, vor rămâne dincoace, fără putința de a-i mai vedea sau a-i simți prin preajmă. «Lucrurile» pe care le traversăm în cunoaștere și pe care le luăm cu noi în urcarea cea duhovnicească către lumea aceea nu vor mai semăna cu nimic din ceea ce am cunoscut pe Pământ vreodată. Nu va fi o îndestulare de bunuri materiale și nici una de îndestulare cu bucate trupești, așa cum greșit vede problema aceasta islamul, ci va fi o înfășare a inimii în bucuria Duhului, adică o înălțare a simțirii duhovnicești către o mai înaltă și mai sfântă petrecere a lucrării sale în Duh, pentru că: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este nicidecum mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Viețuirea în Împărăția lui Dumnezeu nu este o răsplătire a cărnii, ci o îmbăiere a sufletului în Lumină, întrucât „carnea şi sângele nu pot moșteni Împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu poate moşteni nestricăciune” (I Cor. 15, 50). Așadar, ne mutăm în planul unei memorii indestructibile la care mai scriem încă și acum, cu faptele vieții noastre cele bune și rele sau doar rele. Cei familiarizați cu ideea de memorie a vieții știu că acestei memorii în Orient i se spune «Akasha». Privit din perspectivă creștină, termenul nu este suficient de convenabil, întrucât se dovedește a fi destul de afectat de sorgintea sa cosmologică și religioasă de extracție tradiționalist-indiană, fiind prelucrat mai apoi de ocultismul occidental și chiar impregnat în vocabula spiritistă de secol XIX. Reținem, legat de ideea de memorie, că orice act de agregare a unei situații de viață, mișcarea unei stări a lucrurilor spre o altă stare de lucruri, indiferent că vorbim despre forme de manifestare în planul materiei sau în planul spiritual, totul este un câmp înregistrat care poate fi accesat la un moment dat așa cum accesăm o memorie de calculator pentru a intra în contact cu ideile, informațiile, datele cele înregistrate și depozitate de noi de-a lungul timpului acolo. La acel moment de confruntare și de accesare a câmpului nostru de memorie se referă Scriptura în pasajele care zugrăvesc Judecata Înfricoșătoare a sufletului și a lumii. Cum s-ar spune – totul lasă urme, totul este dublat de o umbră, de o amprentă a lucrurilor, iar această amprentă rămâne impregnată în existență pentru că ea reprezintă un indestructibil câmp de memorie. Nimic nu poate fi acoperit, nimic nu poate fi ascuns (Lc. 12, 2). Va veni o vreme pentru fiecare dintre noi când, dincolo de viața în trup, va trebui să reexperimentăm stările pe care le-am trăit, să revedem momentele pe care le-am parcurs, să retrăim plenar acele stări și să le evaluăm în interiorul unor criterii neatinse de subiectivitate. Replica noastră conștientă însăși nu va mai fi ancorată atunci în propriile repere de timp și de formare spirituală, ci va fi adânc – constitutiv – legată de condiția întregului, dar mai presus de aceasta va sta descoperită deplin în lumina Conștiinței supreme a rostului care integrează întregul, cu alte cuvinte, va sta în Lumina Conștiinței lui Dumnezeu. Ne vom vedea unii pe alții în acest proiect, dezveliți de orice formă de ocultare a intimității spirituale; ni se vor vedea gândurile mizerabile și faptele nedrepte, vom ști precis când și de ce am putut să facem cândva vreodată o mizerie sau alta și ni se va părea atât de absurd ceea ce am făcut cândva. Fenomenul se leagă limpede de o anume agregare a ordinii lumii zidite de Dumnezeu. Trăim acum ecranați la adăpostul trupului și a materialității lumii, undeva în afara softului care funcționează în subiacența acestui spațiu de manifestare materială. Când te vei despărți de trup, vei descinde în acel Câmp al Conștiinței unde, pentru a putea supraviețui ritmului acelei dimensiuni, trebuie să fii compatibil acelui ritm în planul propriei conștiințe. Această descindere este momentul supremei confruntări individuale cu tine însuți, în contextul unor criterii de conștiință care te anexează implicit Conștiinței lui Dumnezeu. Vei vrea să nu fi tu acela despre care vezi și auzi lucrurile așa cum le-ai trăit; să nu fi tu acela care ai trăit și ai simțit lucrurile sau stările cum ți se deschid ele atunci și cum ți se lămuresc dinaintea minții, ca unele pe care le-ai trăit și le-ai provocat tu însuți. Pentru momentul confruntării cu acel Câmp de Conștiință ne pregătim în această viață. Valența spirituală a intrării noastre în tainele acelui Câmp de instituire pregnantă a Conștiinței proprii ca oglindire în noi a Împărăției celei de Sus[39] nu ține doar de momentul «festiv» al acelei treceri, ci se leagă constitutiv de urcușul continuu al vieții noastre morale și spirituale. Este vorba de un urcuș permanent, de un antrenament perpetuu care impregnează fiecare moment al răstimpului nostru de viață. Este un concurs de voință care începe deîndată ce apare și crește în om prezența conștientă a voinței. Această trecere spre Cer, această tranziție către planul memorial al vieții este un urcuș continuu, unul fără de sfârșit. Pe pământ învățăm doar expresia voinței urcușului. Iar pașii ce trec dincolo, odată învățați, vor ști să-și asume o astfel de stăruitoare voință ca o permanentă «stare de flow» atinsă de miracolul de a afla taine. Vei locui acea stare de luciditate și de clarificare a sentimentelor și bucuriilor și motivațiilor. Te va purta de-a pururi, într-o definitivă statornicie, voința de a urma binele și de a te păzi în neprihănire. La toate acestea, focalizat adânc asupra luminilor de Duh ale existenței vei fi purtat în fascinația de a descoperi lumea lui Dumnezeu, cea de-acolo urcând din prefacere în prefacere și din slavă în slavă, precum zice Scriptura: „iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18). Urcușul acesta va fi unul sfâșietor de dulce, întocmai precum acea picătură de rouă ce unge inima unei așteptări de dor, călătorind din vreme peste veacuri și veacuri, spre zarea celor de demult zidite și hărăzite nouă dintru întemeierea lumii. Viața ta va fi atunci un șuvoi răsărit în bucuria iubirii de Dumnezeu, un râu curgător al gândurilor spre cele dorite de Dumnezeu întru sfințenie, curăție și dreptate. Respirația ta spirituală va răscoli ritmul unei existențe care focalizează în tine sensul existenței dublate de bucuria imensă de a înțelege deodată Lumina lui Dumnezeu și de a vedea toate cele ce sunt în petrecerea gândului său și de a simți în Duh cele ce pot fi văzute doar acolo. În privința acestei tranziții, adică în privința acestei perpetue urcări în Câmpul de Conștiință zidit de Dumnezeu întâlnim mai întâi treapta statornicirii voinței, care se află dincoace de moartea trupului; în vreme ce adâncirea în taina aceea, plutirea aceea lină, inefabilă, către înțelesurile cele de negrăit ale acelui Câmp se vor găsi mai cu adevărat dincolo de bariera morții fizice. Vorbim, așadar, despre câmpul unei memorii vitale (The Order Field of Vital Memory) – în legătură cu care am sugestia de a introduce abrevierea «V.M.»; Mă gândesc că ar fi prea mult atinsă de ocultism ideea de a-i spune pe mai departe «Akasha». Acest câmp e mai degrabă Câmpul Memoriei Vitale a omenirii sau simplu: Memoria Vitală ori Memoria Nemurii, pentru a fi mai aproape de limbajul uzual al vorbirii de acum. De ce memorie «vitală»? Pentru că, după cum am văzut, „a locui” în aria acelei memorii nu poate fi un fapt posibil decât dacă te situezi perfect în mecanismul criteriilor de concordanță stabilit de valențele morale ce controlează și consolidează acel câmp: ”în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni dintre cei ce sunt dedați spurcăciunii ori minciunii...!” (Apoc. 21, 27)[40]. Este vorba aici despre o «Cetate» în care cei care vor intra, mai precis cei care vor putea fi primiți să intre, vor supraviețui oricărei forme de alterare, vor fi păziți în afara oricărei suferințe și a oricărei întinări și întunecări. Oamenii aceia vor putea supraviețui deplin morții sufletești, fiind pururea socotiți a fi casnici ai lui Dumnezeu[41] și părtași Dumnezeieștii Firi[42]. Scriptura vorbește despre actul intrării în Împărăția Cerurilor[43] ca despre o formă de prefacere, ca despre o formă de compatibilizare cu acea stare de conștiință, la capătul unei mai scurte sau mai îndelungate distanțe până la ceasul trecerii noastre de aici dincolo. Criteriul intrării nu este simpla recunoaștere a ideii de Dumnezeu: „Nu va intra în Împărăția Cerurilor oricine dintre cei ce-mi zic: «Doamne, Doamne!»” (Mat. 7, 21). Criteriul intrării este nevinovăția: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marc. 10, 15; Mat. 18, 3). Această trecere, care se va finaliza cu intrarea noastră dincolo de granițele ce protejează acel Câmp, este un proces ce începe cu prima zi a nașterii noastre pe Pământ și sfârșește după desprinderea noastră de trup; atunci când, la limita confruntării de conștiință, așteptăm compatibilizarea identității noastre cu acele rigori morale care susțin Ordinea Cerească. Pentru a fi posibilă întrarea ta în hotarele acelei Memorii Vitale, pentru ca tu să poți fi compatibil acelui Câmp de Conștiință, va trebui să te îmbraci definitiv în virtutea cea aleasă a nevinovăție! Viața ta nu este doar un eveniment care își propagă prezența în câmpul conștiinței, funcție de alegerile tale libere. Viața ta reprezintă în sine criteriul formator al stării tale de tranziție către cele de Sus, către acea dimensiune a existenței unde ești definitiv și inalienabil protejat de moarte. Este o altă dimensiune a existenței pe care numai tu singur o poți alege. Nimeni nu are îndreptățirea de a alege în locul tău, dacă tu nu vrei asta. Ceilalți îți pot arăta calea și doar atât. Restul pașilor stau în puterea ta. Și toate acestea se petrec întru tine la vremea pregătirii trecerii tale dinspre cele văzute la cele ce încă nu se văd deplin – adică în pregătirea trecerii tale de la cele ce se văd acum, la cele ce nădăjduiești a te învrednici să vezi atunci când vei ieși din trup. Călătoria ta spre Cer trece acum prin trup; iar trupul tău, unicul tău trup, reprezintă spațiul tău de carantină morală până la vremea când te vei face compatibil Cerului prin nevinovăție. Noi toți, în acest fel de viețuire în trup, suntem vremelnici călători spre o altă dimensiune vitală care să ne asigure dăinuirea – una intangibilă, una care nu poate fi afectată de nimeni și de nimic, și care nu va mai putea fi distrusă și nici întinată sau întunecată de vreun rău. Întreaga noastră încercare de viață, „piatra filosofală” a vieții și conștiinței noastre este neprihănirea. Pentru acest motiv nu poate exista timp mai adevărat al petrecerii zilelor pământești decât acela de a înțelege ce anume se află în inima acestui sens de viață: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă!”(Luc. 12, 31). Ce înseamnă acest fapt: a căuta Împărăția lui Dumnezeu? Înseamnă o nouă formă de abordare a motivelor pentru care trăiești! Să înțelegi adevăratul motiv pentru care trăiești! Anume, să înțelegi să trăiești pentru a-ți consolida deplin dorința reformării tale morale și spirituale; să înțelegi că trăiești pentru a-ți călăuzi dorințele spre îndreptare și viața către neprihănire. Ori, a deveni neprihănit, adică nevinovat, este o formă de naștere din nou: „De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu!” (Ioan 3,3). Fiecare gând, fiecare faptă, fiecare transformare biochimică sau minerală înscriu un anume câmp de compatibilizare cu acel «V.M.» Nu doar natura umană, ci întreg sistemul nostru existențial, în toată splendoarea sa, va fi supus unei universale prefaceri: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum [...] așteptând răscumpărarea...” (Rom. 8, 21-23). Durerile prefacerii lumii ating măsurile întregi ale existenței. Lumea se va schimba la vremea rânduită ei de Dumnezeul nostru cel Preaputernic și Cel atât de Bun în Atotputernicie. Lumea se va schimba și cerul ca o foaie de cort se va strânge. „Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, Ceruri noi şi Pământ nou, în care locuieşte dreptatea”(2 Petr. 10-13). Până la vremea aceea să fim buni! Să fim credincioși Împărăției celei de Sus; și tuturor să împărțim florile iertării și bunătății! «Aștept învierea morților și Viața veacului ce va să fie!» Amin. Enrie Lenoüy Rasmyé scrisă în Ziua Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți din Anul Mântuirii 2019 ____________________________________ [1] contextul acestei frământări este: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: «Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu». Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei. Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o...” (Ps. 138, 7-15). [2] ultima parte a Mărturisirii de credință sau a Crezului rostit în Biserică de obștea creștină în cadrul Sfintei Liturghii. [3] „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5). [4] aluzie la textul biblic care face trimitere la momentul căderii omenești din Rai ~ „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el” (Fac. 3, 6). Referirea noastră, de data aceasta, are în vedere un alt fruct care dă știință, anume fructul Pomului Vieții. Vorbim, așadar, nu despre fructul oprit al Pomului Cunoștinței binelui și răului – care este reprezentat de împărăția lumii acesteia, ci despre Pomul Vieții care umple cu ramurile sale întreaga Împărăție a Cerurilor. Este vorba despre «Pomul Vieții» Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii cu care ne împărtășim spre viață veșnică. [5] „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). [6] „Și, pe apostoli luându-i cu Sine, S-a dus de o parte într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida. Iar mulţimile, aflând, au mers după El. Și El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 9, 10-11). [7] „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor»” (Matei 4, 17). „a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu!” (Mat. 12, 28) [8] „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9-10); „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galat. 5, 19-21); „Aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”(Efes. 5. 5). [9] „Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”(Luca 4, 43); „Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El” (Luc. 8, 1). [10] „A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luc. 3, 16). [11] „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Ps. 21, 20); „Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie”(In. 19, 23-24) . [12] „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici”(In. 18, 36). [13] „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marc. 9, 1); (Luca 9, 27). [14] „văzând Ioan pe mulţi dintre farisei şi dintre saduchei venind la botez, le-a zis: «Pui de vipere, cine v-a arătat vouă că puteți să fugiţi de mânia ce va să fie?»” (Mat. 3, 7). [15] „... iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luc. 17, 20). [16] „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Mat. 23, 27). [17] „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11). [18] „Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor. Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu. Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul” (1 Cor. 7, 23-25). [19] „Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat” (Ps. 21, 17). [20] „Ei s-au întors iarăşi la fărădelegile strămoşilor lor, care n-au voit să asculte cuvintele Mele şi au mers după dumnezei străini, slujind acelora” (Ierem. 11, 10). [21] „Ei s-au întors iarăşi la fărădelegile strămoşilor lor, care n-au voit să asculte cuvintele Mele şi au mers după dumnezei străini, slujind acelora” (Ierem. 11, 10). [22] ”Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos” (Efes. 1, 19-20). [23] „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1). [24] „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galat. 2, 20). [25] „La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.” (Ps. 22, 2); „Cei sărmani vor paşte pe păşunile Mele, iar cei săraci vor fi fără de grijă” (Isaia 14, 30). [26] „Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii” (Ps. 17, 17); „Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori” (Ps. 1, 3); „Cu lacrimi au plecat şi îi voi întoarce cu mângâiere, îi voi întoarce la izvoarele apelor pe cale netedă, pe care nu se vor poticni” (Ier. 31, 9); „Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor Vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 17). [27] „Iisus le-a zis: Puţin timp mai sunt cu voi şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis” (In. 7, 33). „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2). [28] „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Fac. 3, 6). [29] ”iată obârșia cerului și a Pământului de la facerea lor...!” (Fac. 2, 4). [30] „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Fac. 2, 7). [31] „Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (2 Tim. 1, 14); „vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte, oare, spre zavistie?” (Iacv. 4, 5). [32] „Căci dacă am fost altoiţi în El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui” (Rom. 6, 5-12). [33] „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 21). [34] „Căci El este pacea noastră! El care, din cele două (stări de conștiință, cea căzută - omenească, și cea neprihănită a lui Hristos) – a făcut una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii (catapeteasma dintre Dumnezeu și om), desfiinţând ostilitatea (distanța, incompatibilitatea) în trupul Său, [...] ca, întru Sine, pe cei doi (omul cel vechi și omul îndumnezeit), uniţi într-un trup (cel al lui Hristos), prin Cruce, să-i zidească într-un singur Om nou şi (în El, sau în temeiul faptului Său de a fi) să întemeieze pacea” (Efes. 2, 14-16). [35] „Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele” (Ioan, 21, 15-17). [36] între cele două – Apa și Lumina implicate în actul Botezului – remarcăm relația de oglindire. Apa, la rândul ei, este chipul premergător Luminii, este paradigma Luminii, răspunsul lui Dumnezeu cu privire la modul nostru de a înțelege cum funcționează Lumina în adimensionalitate în acest proces curățitor. Ioan Botezătorul mărturisește, însuși, că botezul cu apă este modalitatea de a prefigura modul în care umanitatea va fi „spălată” și curățită în Lumină, în același fel în care se spală și se curăță cu apă: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Mat. 3, 11). Întrucât „materia” luminii nu este una de o dimensiune tactilă, fiind o stare de agregare a materiei la granița adimensionalității (adică a spiritualizării), folosirea apei în ritualul botezului reprezintă – în opinia mea – o materie substitutivă, prefigurativă potrivită materialității acestui spațiu locuit de noi, care arată în chip văzut ceea ce se întâmplă în planul nevăzut cu Lumina Duhului, care ne spală și ne îmbracă în momentul acestei investiții de har. [37] „Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată” (Mat. 13, 33). [38] „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Mat. 25, 41-43). [39] „Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luc. 17, 20). [40] „Aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes 5, 5). [41] ”Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (Efes 2, 18). [42] „Prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi Dumnezeieştii Firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petr. 1, 4). [43] „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).
0 Comments
Leave a Reply. |
ArchivesCategoriesAuthor |